(ARTICOL NOU)

​”Un accident a avut loc miercuri dimineața, în jurul orei 02:25, în cartierul Militari din Capitală. Au fost implicate șapte mașini. Patru persoane au fost transportate la spital pentru a primi îngrijiri medicale”.

Așa sună știrea publicată recent de ziarul Cancan. O știre seacă, ce riscă să treacă neobservată printre multe alte evenimente similare, chiar dacă ascunde drama unuia dintre pasageri, un adolescent de numai 15 ani, care acum se zbate între viață și moarte și pe care îl vom numi Mihai, pentru a-i proteja identitatea.

Unii se vor întreba: de ce un copil de 15 ani nu era acasă la ora două noaptea?Avea acordul vreunui părinte să plece de acasă la acea oră târzie? Știa măcar vreun părinte că a plecat? Putea efectiv fiecare părinte să știe că intenționează să plece și astfel să ia decizia optimă?

În speță, părintele la care copilul era în fapt a aflat că acesta este victima unui accident de circulație abia la ora opt dimineața, după ce deja plecase spre serviciu, fără să știe, fără să verifice sau fără să-l intereseze dacă Mihai înnoptase acasă.

Personalul medical este extrem de rezervat în a avansa un prognostic privind șansele lui Mihai. Dincolo însă de situația medicală se ascunde tragedia personală a unui copil manipulat cu perseverență și mai ales neputința și chiar nepăsarea instituțiilor statului. 

Părinții lui Mihai au divorțat când acesta avea puțin peste patru ani. Dacă o desfacere a căsătoriei putem spune că ține de normalitate, nu același lucru îl putem afirma despre îndârjirea și încăpățânarea unuia dintre părinți de a-i interzice celuilalt relațiile și legăturile personale.

Au existat cel puțin patru rapoarte de evaluare psihologică care evidențiau alienarea parentală gravă a copilului și un parcurs de aproape zece ani de procese, pentru ca o instanță să își asume în sfârșit decizia de a schimba locuința copilului la celălalt părinte și chiar să dispună exercitarea autorității părintești exclusiv de către acesta.

Aici am crede că putem pune punct, că s-a făcut dreptate. Nici pe departe, pentru că dacă o hotărâre judecătorească nu se respectă benevol, și nu s-a respectat, ești obligat să apelezi la instituțiile statului.

Executarea silită este teoretic guvernată de principiul celerității. O încuviințare a executării silite ar trebui soluționată potrivit legii în numai șapte zile. În acest caz soluționarea a durat în unele ocazii două luni, fără a mai lua în calcul redactarea și comunicarea încheierii de încuviințare. Fără încheierea respectivă executorul judecătoresc este legat de mâini și de picioare. După ce într-un final primește încheierea, rolul executorului judecătoresc este unul mai mult decorativ, pentru că este nevoit să se resemneze în a consemna refuzul copilului.

Dacă ceri sprijinul organelor de poliție, acestea dau neputincioase din umeri, spunând că nu este treaba lor. Dacă sunt învestiți cu o plângere penală, așa zisele cercetări trenează exasperant. Dacă te duci la DGASPC (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului) ți se va răspunde că nu au pârghii legale să acționeze, deși le au într-o anumită măsură, chiar dacă ele necesită modificări urgente. De necrezut, dar această instituție emite, și nu o dată, rapoarte de monitorizare în care părintele alienator este mângâiat pe cap și practic încurajat să persiste.

Tot această instituție, menită să apere în concret interesul superior al copilului, după ce catadicsește să promoveze o acțiune de decădere din drepturile părintești ale părintelui alienator, în apel renunță surprinzător la propria cale de atac, speriată de plângerile și sesizările avocatului acestuia.

Dacă formulezi plângeri penale pentru săvârșirea unor fapte penale, și ele s-au făcut încă din 2013 și 2015, după ani de așteptare primești o soluție de clasare de la procuror, necontând că viața unui copil este distrusă. Mai grav, după un N.U.P (neînceperea urmării penale) o instanță a dispus retrimiterea dosarului la procuror cu mențiunea expresă de a se începe urmărirea penală. După primirea dosarului și alți ani scurși, Ministerul Public dă o soluție de clasare, încurajându-se din nou chiar conduita reclamată.

Neputința și nepăsarea instituțiilor sunt cele care permit unor părinți caracterizați de egoism să se ascundă laș în spatele unui refuz al copiilor, dar pe care chiar ei înșiși l-au provocat, l-au ”cumpărat” și l-au dezvoltat.

Mihai, potrivit hotărârii instanței trebuia să fie la un părinte, dar era reținut de celălalt. Nu vom ști niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă exista colaborare între acești doi părinți sau dacă se respecta hotărârea judecătorească. Ceea ce știm însă este că reglementările în materie de minori și familie trebuie schimbate substanțial și încă urgent.

Oare există voință politică de a schimba ceva și să nu mai avem un alt Mihai?