(ARTICOL NOU)
Sunt tot mai mulți cei care au auzit de Rezoluția nr. 2079/2015, adoptată de Adunarea Generală a Consiliului Europei, și care, pe bună dreptate, întreabă de ce instanțele noastre nu dispun această măsură, pe care ei o consideră aptă să rezolve pentru totdeauna problemele divorțului cu minori – reședința alternantă.
Pentru cei nefamiliarizați, această noțiune presupune ca, după divorțul părinților, un copil să locuiască egal cu fiecare dintre ei.
Așa cum este firesc, cele mai multe întrebări vin din partea taților, pentru că documentul cu pricina se referă în principal la rolul și drepturile acestora.
Din perspectivă strict juridică, răspunsul este foarte simplu, rezoluția respectivă nu este altceva decât o simplă recomandare. Altfel spus, nefiind o normă internațională cu caracter obligatoriu, prevederile acesteia nu se aplică cu prioritate față de legea națională și, nefiind vorba de un tratat sau de o convenție ratificate de România, nici nu se poate considera că ar face parte din dreptul intern.
Pe de altă parte, trebuie subliniat că legea română nu are reglementată instituția reședinței alternante, statuând foarte clar că dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța stabilește locuința la unul dintre ei. Adică locuința copilului este fie la domiciliul mamei, fie la cel al tatălui.
Acest neajuns nu este totuși un impediment insurmontabil, pentru că mai există și o altă instituție importantă, cea a legăturilor personale dintre copil și părintele nerezident. Nimeni și nimic nu împiedică instanța să stabilească locuința la domiciliul unui părinte și concomitent să încuviințeze un program egal de legături personale, și merită spus că există astfel de hotărâri judecătorești, chiar dacă foarte puține.
În tăcerea legii, există argumente și în acest sens, pe de o parte pentru că o recomandare nu este făcută pentru ca să nu producă nici un efect, iar pe de altă parte, pentru că deși reședința alternantă nu este prevăzută, ea nu este nici interzisă. Mai mult, judecătorul învestit cu o astfel de cerere nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară ori incompletă.
Rezoluția analizată, cel mai probabil că a apărut ca o tentativă de a contrabalansa faptul că în majoritatea situațiilor, după divorț, copiilor li se stabilește locuința la mamă. De ce la mamă? Este o altă discuție, cu mult mai amplă și mai interesantă.
Indiferent care au fost rațiunile din spatele rezoluției, ca avocat de dreptul familiei cred că reședința alternantă rămâne o temă sensibilă, care necesită o abordare extrem de atentă și minuțioasă, inclusiv concursul psihologilor, pentru că necazurile noastre cele mai mari izvorăsc dintr-un lucru pe cât de primejdios, pe atât de admirabil și salutar – dorința noastră nerăbdătoare de a ameliora soarta semenilor noștri (Karl Popper – Societatea deschisă și dușmanii ei - 2017).
Chiar dacă ursita desparte doi oameni, ei rămân părinți, iar copilul lor are nevoie de amândoi. În astfel de cazuri însă, ar fi bine ca ei să nu confunde copilul cu un bun comun ușor partajabil, căci vorbim de o ființă umană cu nevoi, drepturi și interese legitime proprii, distincte de cele ale părinților săi. Un copil nu trebuie să fie un pion pe care îl mutăm pe tabla de șah după cum ne dictează interesele de moment, ci regele care trebuie apărat și protejat de toate celelalte piese.
