(ARTICOL NOU)
O reclamă a anilor nouăzeci ne spunea tuturor că ”dacă vrei cu adevărat, poți”.
Cam așa este și cazul unui părinte căruia am avut onoarea să-i fiu alături ca avocat. Un părinte care nicio clipă nu și-a abandonat credința că dreptatea este de partea sa și nădejdea că în final și ceilalți i-o vor recunoaște. Este o poveste cu deznodământ fericit, a unui tată și a fiicei sale, devenită de-acum o adolescentă bine ancorată în realitate.
Până a ajunge acolo însă, au fost necesari nu mai puțin de șase ani de procese chinuitoare și adesea guvernate de prejudecăți.
Deși deopotrivă fascinant și tulburător, nu acest parcurs plin de obstacole, de speranțe și dezamăgiri, de lacrimi curgând pe rând de bucurie ori de necaz vreau să-l împărtășesc, ci doar un fragment din perioada în care locuința acestei copile era încă stabilită la mamă, iar executările silite pornite de aceasta se succedau fără odihnă.
Pentru cine nu știe cum se desfășoară o executare silită, pe scurt, aceasta începe cu o somație din partea executorului judecătoresc. Dacă minorul refuză să fie despărțit de părintele debitor sau să meargă cu părintele creditor, executorul întocmește un proces verbal în care este consemnat acest refuz. Ulterior se desfășoară un program de consiliere psihologică, pentru ca mai apoi executorul să verifice din nou manifestarea de voință a copilului. Dacă și după parcurgerea programului de consiliere copilul se împotrivește să plece cu părintele care deține titlul executoriu, acesta are deschisă calea de a solicita și obține penalități.
Penalitățile sunt un factor de presiune, ele au rolul de a constrânge pecuniar părintele la care copilul locuiește efectiv și de a-l determina astfel să-și execute obligația de a preda copilul. Pe de altă parte, penalitățile sunt o sancțiune civilă ce poate fi aplicată pornindu-se de la prezumția de culpă a părintelui debitor.
Desigur, orice prezumție poate fi răsturnată, dar pentru asta e nevoie de un judecător deschis și apt să o analizeze.
Procedura de aplicare a penalităților se desfășoară în doi pași. În primul, se cere stabilirea unei penalități, cuprinsă între 100 și 1000 lei pe zi de întârziere. Dacă în trei luni de la comunicarea încheierii prin care s-a stabilit această penalitate hotărârea tot nu este adusă la îndeplinire, la cererea părintelui creditor instanța stabilește suma definitivă, iar solicitarea se poate repeta la nesfârșit, la fiecare trei luni.
În acest prim pas, instanța a stabilit o penalitate în limita plafonului minim prevăzut de lege, respectiv 100 lei pe zi de întârziere. Tatăl a adus numeroase dovezi că de peste trei ani de zile duce săptămânal duce copila la întâlniri cu mama, că aceasta poate vorbi neîngrădit cu ea la telefon, prin apeluri audio sau video, că o poate vizita la școală și chiar că a fost dusă în repetate rânduri în vizită la domiciliul mamei, dar că nimic din ce a întreprins nu a avut darul de a determina schimbarea efectivă a locuinței. Important de subliniat este că aceste dovezi nu au fost niciodată contestate de mamă.
În pofida acestor realități, instanța a considerat că toate aceste acțiuni nu-l pot exonera pe tată de aplicarea penalităților, deoarece legea nu permite analizarea existenței sau inexistenței culpei acestuia. Oare? Mai ales că legea nu interzice o astfel de cercetare.
Fără o analiză a culpei cum stabilești cuantumul zilnic al penalități? Dacă în speță nu contează culpa, cum ajungi la concluzia că penalitatea trebuie să fie spre minimul sau spre maximul plafonului legal? Dacă acceptăm că analiza culpei este permisă pentru stabilirea cuantumului, atunci de ce nu ar fi posibilă o soluție de respingere a lor? Legea nu impune automat aplicarea de penalități, dimpotrivă, textul de lege spune clar că ”instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor,…”, așadar nu vorbim de o obligație impusă judecătorului, ci de o facultate acordată acestuia, în virtutea rolului său de ”a judeca”.
În al doilea pas însă, am avut șansa să întâlnesc un magistrat care face cinste rolului pe care îl joacă. Un magistrat care rezonează la argumente și care refuză să fie transformat într-un simplu contabil sau banal slujbaș ce aplică mecanic o normă, dar în dauna unor principii superioare, a unor evidențe factuale sau chiar a bunului simț.
Abia acum culpa a fost analiza prin prisma pactelor și tratatelor la care România a aderat și care, potrivit prevederilor constituționale, celor de drept material și procesual, ”se aplică cu prioritate”. Însăși jurisprudența CEDO stabilește clar și neechivoc că o ”sancțiune civilă nu se poate aplica în absența culpei părintelui”.
Tot acum au fost analizate declarațiile pe care minora a fost obligată să le dea în decursul timpului, precum și argumentele sau faptele prezentate de ea, inclusiv a violențelor grave cu care s-a confruntat.
În final, opinia argumentată a unei adolescente al cărei grad de maturitate nu mai putea fi pus la îndoială a fost luată în considerare, reținându-se că ”interesul copilului poate presupune uneori ca el să nu fie luat de la părintele la care se află și să fie dat părintelui care îl cere”, obligația pozitivă a statului ”fiind una de diligență, nicidecum una de rezultat”. Mai mult decât atât, s-a reținut că ignorarea în speță a manifestării de voință a minorei reprezintă o atingere adusă dreptului acesteia la viață privată și de familie.
În concluzie, atât culpa părintelui, cât și voința unui copil contează, dar trebuie nu doar să fie văzute, ci și să se vrea a fi analizate prin prisma tuturor normelor aplicabile, nu doar a unei reglementări izolate.
Atunci însă când cineva face asta, nu poți spune decât: jos pălăria!