(ARTICOL NOU)
La începutul verii anului 2015, pentru o mamă și cei doi copii ai săi se întrezărea în sfârșit o rază de speranță. După o lungă perioadă de chin și neputință, a reușit să plece din Italia și să se refugieze în România și, nădăjduia ea, să-și scape pruncii de bătăile tatălui lor, care deveniseră deja o rutină.
În bagaj a strecurat telefonul cu câteva filmări ale acestor violențe, atât cât a reușit să facă în decursul ultimei luni și să le salveze de cenzura soțului.
Nu a durat mult până să afle că este învinuită de răpire internațională de minori, dar nici atunci nu și-a pierdut încrederea, nu concepea că suferințele ei și în special ale copiilor nu vor reverbera în conștiința magistraților.
În cursul procesului totul părea să conducă spre un rezultat fericit, toate probele reliefau fără urmă de îndoială că cei doi minori au fost victimele abuzurilor de tot felul. Interogat de instanță, tatăl nici măcar nu a încercat să nege violențele, dimpotrivă, le-a recunoscut nonșalant, singura lui grijă fiind să le reducă amploarea și frecvența sau să le justifice.
Stupoare însă, Tribunalul București a admis cererea de înapoiere a copiilor în Italia. Da, în motivare se rețin bătăile suferite de copii, dar se apreciază că acestea ”nu se vor repeta cu suficientă frecvență încât să fie considerate risc grav” ori că ”dreptul copiilor de a nu fi supuși abuzurilor este discutabil”.
În context, cred că nu sunt deloc retorice întrebări de genul:
Cât de frecvente ar trebui să fie bătăile, amenințările și umilințele?
Cum poate fi discutabil dreptul copiilor de a fi feriți de abuzuri în condițiile în care legea națională și toate prevederile internaționale interzic la modul absolut pedepsele corporale și abuzurile demonstrate incontestabil în speță?
Firesc, a urmat recursul și credința în dreptate a revenit în sufletul mamei.
Au fost iarăși audiați copiii și s-au efectuat mai multe evaluări psihologice la solicitarea instanței.
Totul părea să decurgă bine de această dată, mai ales că rapoartele de evaluare evidențiau ”factori de abuz emoțional și fizic asupra copiilor, cu urmări traumatizante la nivel psihic”, sau că tatăl ”utilizează pedepse corporale, intimidări, amenințări, injurii și cuvinte umilitoare”. Unul dintre psihologi ne dă măsura suferințelor copiilor, descriind detaliat urmările ”teamă, coșmaruri repetate, manifestări clinice – dureri de cap, greață, vomă”. Se mai subliniază că aceștia ”retrăiesc persistent evenimentele traumatice, le percep actuale, permanente, transpirații, tensiune musculară”. Reputatul profesor Tudorel Butoi pune degetul pe rană și demonstrează ceva și mai îngrozitor, că ambii copii au dezvoltat un reflex condiționat în urma bătăilor ce le-au fost aplicate.
Stupoare din nou, Curtea de Apel București, în pofida concluziilor clare ale unor specialiști în psihologie, dispune și ea înapoierea copiilor în Italia.
Aproape firesc în astfel de situații, instanțele italiene au dispus imediat ca tatăl să beneficieze de ”custodie superexclusivă” asupra minorilor.
Nu voi trece în revistă executările silite, programele de consiliere ori nenumăratele audieri și reaudieri ale copiilor, pentru că este lesne de imaginat calvarul prin care au fost obligați să treacă în toți acești ani. Esențial este faptul că toate aceste proceduri interminabile i-au pus în imposibilitate să uite.
Și cum ar fi putut să uite sau să ierte când, invitat în locuință de ziua de naștere a unuia dintre ei, tatăl profită de ocazie doar pentru a-i amenința că ”voi pune niște calabrezi să vă ia pe sus”, iar sărbătoritului îi spune că este un ”tâmpit”. Inspirată urare.
Nimic nu a înfrânt-o însă pe această mamă și, în cele din urmă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului i-a redat zâmbetul, condamnând vehement România și decizia de înapoiere, menționând expres că existența riscului grav, ”dincolo de ce ar putea suporta un copil în mod rezonabil, este indiscutabilă”.
Decizia CEDO a dat dreptul la revizuire, doar că a trebuit să treacă încă un an până când Curtea de Apel București să-și corecteze greșeala inițială și să respingă definitiv cererea de înapoiere a copiilor în Italia.
Nu am să mă opresc asupra acestui ultim parcurs al procesului decât pentru a dezvălui spusele unuia dintre copii la ultima lor audiere, când mărturisea cu lacrimi în ochi că, atunci când era în Italia, singurul lucru pe care și-l dorea cu ardoare de ziua lui era ”să nu mai fie bătut”.
Cutremurător, dar adevărat.
Un final fericit pentru acești copii? Unii ar spune că da, pentru că, nu-i așa, ”mai bine mai târziu decât niciodată”, doar că acest ”mai târziu”, provocat de niște erori impardonabile, le-a furat cinci ani din copilărie, or asta ar trebui să dea de gândit pe viitor.
