Tot înainte spre briza mării ori spre cabanele montane de la noi sau de oriunde din altă parte, mai ales că destinaţiile în afara ţării au ajuns deja o obişnuinţă. Pare simplu, şi chiar aşa este pentru cei mai mulţi dintre noi. Din păcate, există destul de multe persoane pentru care o banală plecare împreună cu copilul, pe o insula grecească de exemplu, nu rămâne decât un vis frumos. Este cazul acelor părinţi care au divorţat şi nu reuşesc să obţină benevol un acord notarial din partea fostului / fostei pentru a pleca cu copilul în străinătate. De ce nu li se permite, este cu totul o altă poveste.

Toate aceste persoane cunosc faptul că legea nu îţi dă voie să pleci cu copilul din ţară decât dacă este însoţit de ambii părinţi sau eşti în posesia unei declaraţii notariale în care este exprimat acordul pentru respectiva deplasare.

Ceea ce nu se ştie însă de foarte mulţi e faptul că, în cazul în care ţi se refuză un astfel de acord, te poţi adresa instanţei, solicitând suplinirea consimţământului celuilalt părinte pentru a putea pleca în vacanţa mult visată. Desigur, un astfel de demers necesită timp, fiind imposibil să obţii un rezultat după o zi pe alta sau chiar după o săptămână pe alta, mai ales că instanţele de profil şi aşa se confruntă cu o avalanşă de acţiuni cărora trebuie să le facă faţă, cum altfel, decât cu celeritate, pentru că în joc este interesul superior al copilului.

Poate că mulţi vor da buzna să se adreseze cu astfel de cereri, susţinând sus şi tare că „Eu am întrebat dacă mă lasă să plec cu copilul din ţară, dar mi-a zis că nu vrea, deci refuză”. Într-o astfel de situaţie, nu poţi vorbi de rea – intenţie, de lipsă de disponibilitate, de ignorare a unui drept al copilului, ci mai degrabă de responsabilitate, pentru că putem vorbi de un real refuz numai atunci când l-ai informat pe celalalt în totalitate, spunându-i unde te duci, pe ce perioadă, unde vei fi cazat, cum poţi fi contactat etc. În plus, perioada în care intenţionezi să pleci nu trebuie să se suprapună cu programul celuilalt, atunci tu ai fi cel care dă dovadă de lipsă de înţelegere.

Dacă am luat în discuţie destul de sumar refuzul părintelui, un subiect cu adevărat cutremurător este cel privind refuzul copilului. Practic, s-a ajuns în situaţia absurdă în care refuzul unui copil de patru sau cinci ani să paralizeze executarea unei hotărâri judecătoreşti prin care o instanţă de judecată stabileşte un anumit program de legături personale sau chiar locuinţa minorului. (Avocatul Adrian Amuza, Baroul București)

Aşadar, pentru a reţine prezenţa unui refuz, celălalt trebuie să beneficieze de toate informaţiile necesare, pentru că, doar în astfel de circumstanţe, putem vorbi de un accept sau de un refuz exprimat în cunoştinţă de cauză. Bineînţeles, absenţa unui răspuns, într-un interval rezonabil de timp, semnifică tot un refuz şi îţi permite să soliciţi suplinirea consimţământului, urmând ca instanţa să verifice o serie întreagă de alte aspecte înainte de a se pronunţa.

Acordul pentru o deplasare a unui părinte în afara graniţelor împreună cu copilul este o decizie importantă şi trebuie luată împreună, dar dacă refuzul are scopul doar de a obstrucţiona relaţiile personale ale celuilalt părinte, atunci vorbim de încălcarea nu doar a unui drept al acestuia din urmă, ci şi de nesocotirea unui drept şi interes legitim al copilului, situaţie în care suplinirea consimţământului este admisibilă.

Tot o decizie importantă, şi care trebuie luată împreună de părinţi este, de exemplu, alegerea sau schimbarea unei unităţi de învăţământ, iar dacă refuzul contravine interesului copilului procedura de urmat este similară. Dacă am luat în discuţie destul de sumar refuzul părintelui, un subiect cu adevărat cutremurător este cel privind refuzul copilului. Practic, s-a ajuns în situaţia absurdă în care refuzul unui copil de patru sau cinci ani să paralizeze executarea unei hotărâri judecătoreşti prin care o instanţă de judecată stabileşte un anumit program de legături personale sau chiar locuinţa minorului. Când este acest refuz justificat şi când nu? Are copilul discernământul necesar pentru ca refuzul lui să producă astfel de efecte? Cui aparţine în mod real refuzul, copilului sau părintelui? Este acest refuz rezultatul unei alienări şi, dacă da, cum procedăm în astfel de împrejurări? Este necesară o modificare legislativă? Vom încerca cât de curând să dăm un răspuns acestor întrebări. Până atunci însă, să ne mai bucurăm puţin de soarele verii.