Ce vă doriţi de la instanţe?

Aşteptările sunt dintre cele mai diverse şi fiecare probabil că îşi doreşte altceva de la instanţe, ordinea de prioritate a năzuinţelor schimbându-se de la avocat la avocat şi, uneori, de la dosar la dosar. Pentru că întrebarea mă vizează în mod direct, cred că cel mai mult mi-aş dori să văd, deMisigur, fără a generaliza, că se trece dincolo de rutină.

Pentru a da un exemplu din domeniul în care am activat în ultimii ani, minori şi familie, există judecători care au senzaţia că ei ştiu ce este mai bine pentru un anumit copil sau un anumit părinte, deşi probele de la dosar atestă exact contrariul. În astfel de situaţii, legiuitorului este greu să-i găseşti o culpă, pentru că el, de bine de rău, şi-a făcut treaba, introducând relativ recent în legea specială o serie de criterii ce ar trebui analizate în astfel de cazuri. Aşadar, problema majoră nu este cu reglementarea, ci cu aplicarea ei. Aceste criterii au fost edictate tocmai pentru a exista un sistem la care să te poţi raporta şi decizia pe care o iei să fie una raţională, evitând astfel subiectivismul sau emoţionalul. Cu toate acestea, statistic există încă foarte multe hotărâri care nu reuşesc să iasă din cutumă, ca până la o anumită vârstă, niciodată specificată, copiii trebuie să locuiască la mama, deşi, prin raportare la criteriile de care vorbeam, soluţia ar fi trebuit să fie diametral opusă. Un studiu realizat de puţină vreme de Facultatea de Sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti relevă faptul că, în prezent, implicarea părinţilor în creşterea şi îngrijirea copiilor este aproape egală, demontând mitul femeii la cratiţă şi dedicată exclusiv creşterii copiilor. De altfel, cred că este suficient să privim în jurul nostru ca să observăm că programul de serviciu încărcat şi venitul financiar consistent nu mai sunt doar apanajul bărbaţilor.

Consecinţa celor de mai sus, resimţită în plan personal, este senzaţia acută că, indiferent ce vei spune, nu contează, iar soluţiile pronunţate nu dezmint acest sentiment. O posibilă replică ar fi aceea că un avocat este subiectiv prin însăşi natura profesiei, fiind ţinut să apere interesele clientului. O asemenea opinie este în mod cert justificată, numai că eu mă refer la acele speţe în care concluzia este consecinţa unei evaluări psihologice.
Pentru că pornisem de la rutină, nu pot să nu aduc în discuţie reticenţa unor judecători de a încuviinţa o evaluare psihologică în acele dosare în care există indicii clare de manipulare a copiilor sau chiar de alienare, iar motivarea respingerii unei astfel de probe te lasă fără cuvinte: „să nu traumatizăm copilul”. Pe de o parte, e greu de acceptat că tocmai psihologul traumatizează un copil, iar pe de altă parte, aşa cum am spus, la momentul solicitării probei, existau deja indicii că respectivul copil este traumatizat într-o formă sau alta.

Pentru a da un exemplu din domeniul în care am activat în ultimii ani, minori şi familie, există judecători care au senzaţia că ei ştiu ce este mai bine pentru un anumit copil sau un anumit părinte, deşi probele de la dosar atestă exact contrariul. În astfel de situaţii, legiuitorului este greu să-i găseşti o culpă, pentru că el, de bine de rău, şi-a făcut treaba, introducând relativ recent în legea specială o serie de criterii ce ar trebui analizate în astfel de cazuri. Aşadar, problema majoră nu este cu reglementarea, ci cu aplicarea ei. (Avocatul Adrian Amuza, Baroul Bucureşti)

Ce mi-aş mai dori? Să se redacteze mai repede hotărârile, dar aici nu pot imputa nimic, pentru că, de exemplu, la Judecătoria sector 1 sunt înregistrate în acest an peste 80.000 de dosare, astfel că ar fi absurd să ai pretenţia să ţi se motiveze ţie sentinţa într-o săptămână.

Mi-ar mai plăcea ca programul cu publicul de la arhivă şi registratură să fie mai bine organizat, să fie un sistem care să evite sau măcar să reducă îngrămădeala şi discuţiile inerente dintre avocaţi şi justiţiabili. Desigur, există o reglementare care acordă prioritate avocaţilor, juriştilor, experţilor, dar cum se aplică ea în practică e o cu totul altă poveste – este un jandarm la uşă care spune: un justiţiabil, un avocat. Care mai este prioritatea? Nu neg că şi oamenii respectivi au probleme, au serviciu, au urgenţe, dar pentru noi, şi acolo este locul de muncă, pe când un justiţiabil poate că se duce o singură dată în viaţă.

Sunteţi de acord cu judecătorii foarte tineri? Am întâlnit avocaţi care consideră că un judecător tânăr, fără experienţă de viaţă nu este normal să dea o soluţie, spre exemplu, într-un dosar de divorţ?

Vârsta este un criteriu, dar nu singurul. Există, în toate profesiile, tineri foarte bine pregătiţi şi unii mai puţini pregătiţi, astfel că nu cred că vârsta contează în mod decisiv. Competenţele unui judecător combină mai multe ingrediente: pasiune, muncă, sute sau mii de lecturi, examene, talent, experienţa moştenită, experienţa dobândită în profesie şi în afara ei, ş.a.m.d. Prin urmare, deşi parte dintr-un angrenaj complex, vârsta nu este nici pe departe criteriul diferenţiator. Ba mai mult, are potenţial să completeze imaginaţia şi nevoia de a sparge rutina, calităţi specifice în primul rând celor tineri, care vor să se diferenţieze prin autenticitate şi multă dedicare.
Poate că ar fi interesant, deşi nu ştiu cât de realistă este propunerea în contextul actual, ca măcar în domeniul acesta să existe sistem colegial, completul de judecată să fie compus din doi judecători, încă de la fond. Acum, doi judecători avem doar în calea de atac, în apel. Cred că două opinii sau, mai bine zis, confruntarea dintre două opinii poate să ajute.

Constat că sunt tot felul de probleme, ce vă deranjează cel mai tare?

Probleme vor exista tot timpul, pentru că nu vorbim de un sistem perfect, ci doar de unul perfectibil. Dacă ar fi să aleg o singură nemulţumire, cred că în prim plan ar fi faptul că există complete la care anticipez soluţia fără greş încă de la momentul înregistrării dosarului şi asta indiferent sau în pofida faptului că persoana pe care o apăr este un parinte senzaţional. Din câte cunosc, încă nu s-a realizat o statistică a soluţiilor pronunţate, de-a lungul timpului, în astfel de speţe, de anumiţi judecători. Poate că cineva o să realizeze un astfel de studiu într-o bună zi, pentru că rezultatele ar fi interesante. Oricum, ideea este că nu trebuie să dezarmezi, ci să perseverezi, precum răul care în final perforează muntele. Doar aşa se va ajunge la programe de legături personale egale sau extinse în mod frecvent, pentru că deocamdată astfel de hotărâri sunt încă mult prea rare.