Copilul-arma – folosit in procesele de divort – o sintagma auzita din ce în ce mai des. Copiii sunt folosiți ca armă. Da, așa este! Vorbim de o realitate dureroasă, care ar trebui să îngrijoreze, dar și să conducă spre identificarea unor pârghii legale apte să contrabalanseze acest fenomen. Din păcate, în astfel de cazuri, singura victimă sigură este chiar inocenta armă.
Viata bate filmul
Modalitățile în care copiii sunt transformați în astfel de instrumente letale sunt dintre cele mai diverse, unele depășind aria puterii noastre de imaginație. Prin prisma experienței profesionale, pot confirma că într-adevăr ”viața bate filmul”. Copii care până mai ieri își adorau părinții, ajung în final să îl respingă pe unul dintre ei în cele mai brutale și inedite feluri.
Orgoliile nemăsurate, dorința de răzbunare, lipsa de responsabilitate, ignoranța sau nepăsarea sunt doar câteva dintre cauzele pentru care unii părinți ajung să distrugă ce este mai sfânt și mai frumos în copiii lor, adică însăși copilăria. Nu întâmplător am nominalizat lipsa de responsabilitate, pentru că efectele manipulărilor și abuzurilor emoționale sunt adesea extrem de grave. Copiii ajung să se izoleze, să nu mai aibă încredere în forțele proprii, să nu mai spună adevărul sau să-l ocolească ori să-l deformeze. În unele situații, efectele transformării copilului în armă sunt de ordin patalogic, or așa ceva nu se poate tolera la nesfârșit.
Nu aruncarea preșului pe țambal este soluția. Pentru că, printre alte consecințe nedorite, astfel de copii ajung să creadă că minciuna și forța sunt cele mai eficiente mijloace pentru a obține ce îți propui, nu educația, nu talentul însoțit de transpirație, nu munca, nu onestitatea. Deformarea sau pervertirea personalității viitorilor adulți nu face decât să contribuie la o perpetuare a ceea ce vrem să evităm.
Alienarea sau abuzul psiho-emotional
Utilizarea copilului astfel, este denumită tot mai adesea alienare. Personal prefer să-i spun abuz psiho-emoțional, pentru că nu mă refer acum și la celelalte forme de abuz. Mă feresc să folosesc termenul de alienare pentru că este un concept destul de alunecos și dificil de definit, mai ales că nici printre psihologi nu există consens.
Ceea ce a fost mai puțin pus în discuție este folosirea copilului ca monedă de schimb. Nu arareori auzi un părinte spunând celuilalt că ”îți las copilul o zi în plus, dacă…” sau ”îl las să plece cu tine în străinătate, dacă…” ori ”las copilul să aibă locuința la tine, dacă…”. Am avut un caz în care instanța a stabilit locuința copiilor la domiciliul unui părinte. Ulterior, mai exact în calea de atac, acest părinte a cerut încheierea unei înțelegeri care să fie consfințită de instanță, prin care se stabilea exact contrariul, adică locuința ambilor copii să fie la domiciliul celuilalt părinte. Prețul? Un înscris din care să reiasă că a achitat integral sulta care o datora în urma partajului. Mă întreb, merita acest părinte, care practic și-a vândut copiii, să primească din partea instanței locuința copiilor? E o temă de reflecție în primul rând pentru judecători.
Desigur, pot da multe exemple, dar nu acesta este scopul, ci aducerea în atenție a necesității de a fi accentuat rolul evaluarilor psihologice în procesele cu minori.
Avocat divort Adrian Amuza a acordat un interviu jurnalistul Dan Brumar legat de acest subiect. Interviul poate fi accesat aici:
Pentru a intra in contact cu avocat divort Adrian Amuza, accesati sectiunea Contact:
