Scoala – la stat sau la privat? – Aceasta este o intrebare de actualitate. Cu puțin timp în urmă, am avut în lucru un dosar, în care motivul de dispută al părinților era alegerea școlii la care să meargă copilul începând din toamnă, la cea de stat, unde este arondat, sau la una particulară.
Nefiind primul litigiu de acest gen în care am intrat, am înțeles că problema este de actualitate și, urmare a dezvoltării învățământului particular, va deveni tot mai des întâlnită în practică. Așadar, întrebarea merită a fi pusă. Ce alegem, școala de stat sau pe cea privată?
Prin rândurile care urmează, nu îmi propun să dau un răspuns, nici nu sunt în măsură să fac asta, ci doar să sper că voi impulsiona o dezbatere pentru cei cu competențe în domeniu.
Dacă nu există întrebări, nu avem nici răspunsuri, or ele sunt necesare, pentru că avem obligația ca măcar să încercăm să oferim copiilor noștri accesul la cea mai bună educație.
O primă și previzibilă obiecție ar fi aceea că majoritatea populației active a experimentat învățământul la stat. Corect, dar neconcludent. Motivul? Lipsa de alternativă.
Scoala in trecut
Este suficient să răscolim puțin prin amintirile proprii sau ale cunoscuților noștri, pentru a ne reaminti că și în acele condiții, căutam cele mai bune școli de stat, chiar dacă pentru asta eram obligați să mergem dintr-un cartier în altul, înghesuiți în autobuze și tramvaie. Venind mai aproape de zilele noastre, sunt deja de notorietate nenumăratele anunțuri din ziare, pentru închirierea strict formală a unor imobile, doar pentru a putea duce copilul la o școală mai cu ștaif, în noul arondisment.
Rigiditatea acestui sistem este din start criticabilă, chiar dacă este de înțeles în cazul acelor familii care nici măcar nu pot visa la o școală particulară sau fie ea și de stat, dar din alt cartier. Rigiditatea repartizării administrative mai are un efect, supraaglomerarea. Ritmul în care se construiesc noi ansambluri rezidențiale sau simple blocuri înfipte abrupt printre case, ne dă ocazia să conștientizăm că problema supraaglomerării din școlile de stat este departe de a fi rezolvată. Așa s-a ajuns la clase cu peste 30-35 de elevi ori să se învețe în schimburi, ca în fabrici. Consecințele cred că sunt ușor de anticipat, timpul alocat de profesor fiecărui elev scade invers proporțional cu numărul acestora, astfel că un elev slab, mediocru sau mai puțin atent, riscă să nu poată ține pasul și să colecționeze doar lipsuri.
Sondaj IRES
Problemele învățământului de stat sunt cunoscute de fiecare dintre noi, astfel că mediatizarea recentă a unui sondaj sociologic IRES, la comanda Digi24, nu face altceva decât să pună degetul pe rană. Studiul este aidoma unui bisturiu ce disecă realitatea pentru a dezvălui implacabil bolile sistemului de stat: reformă interminabilă, lipsă de viziune pe termen lung, politizare excesivă, etc.
Aceste hibe, la rândul lor, atrag altele: corupție, siguranță scăzută, aglomerare, lipsă de interes din partea unora dintre cadrele didactice, etc. Plafonarea sau indiferența unor profesori față de evoluția elevilor este și rezultatul salarizării deficitare și inechitabile de care au parte, a lipsei unor perspective profesionale clare, a unor criterii obiective și previzibile de avansare în carieră, etc. În contextul acestor discuții, aduc în atenție debutul acestui an, când profesorii din nu mai puțin de 60 de școli bucureștene nu și-au încasat salariul.
Pot pretinde, eu părinte, ca respectivul profesor să exceleze în educarea copilului meu, chiar dacă nu are bani să-și plătească întreținerea la bloc? Pot, pentru că se poate răspunde că el și-a ales respectiva profesie. Pot, dar oare voi avea și rezultatul sperat?
Desigur, există foarte mulți copii olimpici, cu rezultate demne de toată admirația. Dacă scormonim puțin însă, e foarte posibil ca unele dintre aceste performanțe să nu fie rodul efortului de la clasă, ci al orelor de meditații particulare. Supoziția nu este lipsită de fundament, pentru că mesajul central al unui Raport al Băncii Mondiale, ce a fost dat publicității cu câteva zile în urmă, era acela că ”a merge la școală nu este același lucru cu a învăța”.
În cele din urmă, raportul evidențiază deficiențele unui tipar de predare. Se consideră că nu memorarea cărților și cursurilor este utilă, ci gândirea critică și creativă, care obligă elevul să facă asocieri între diverse informații și să ajungă singur la concluzii veridice.
Scoala particulara
Contraoferta școlilor particulare vine cu clase de numai 15 elevi. Deși numărul lor este unul scăzut, metodologia educațională adoptată, în multe cazuri, include cursuri pe grupe de activități, încercând să valorifice cât de mult posibil calitățile individuale.
Obiectele de predare impuse de curricula națională sunt respectate, dar predarea se face adaptat cerințelor moderne, prin metode creative și interactive care, așa cum am spus, să dezvolte gândirea critică și posibilitățile proprii de analiză.
Unele școli, de altfel și multe dintre cele de stat, fac eforturi să îndeplinească anumite condiții de afiliere la diverse organisme internaționale. Asta presupune implementarea unor programe educaționale, suplimentar celor impuse de ministerul de resort prin curricula națională, ceea ce, în fond, aduce plusvaloare actului educațional.
În unele cazuri, școlile particulare procedează la o anumită selectare a pretendenților, nefiind acceptați copiii cu anumite probleme. Probabil că unii vor vorbi de discriminare, reacția lor fiind una politically correct.
Poate este sau poate nu, dar discuția cred că trebuie puțin aprofundată. Copiii cu nevoi speciale sau cu probleme speciale este recomandat să frecventeze școli speciale, iar în unele țări vest europene asta e ceva ce ține de firesc. De exemplu, e foarte posibil un copil cu autism să fie marginalizat într-o clasă în care ceilalți nu au respectiva afecțiune, iar riscul este de acutizare, nu de remediere. Un alt exemplu este în cazul celor cu ADHD, pentru că în acest caz riscul este pentru toți ceilalți. Egalitatea nu este totală și nu în toate privințele, astfel că uneori selectarea nu discriminează, ci protejează.
Unele voci sugerează că școlile particulare sunt doar ”o afacere”. Cred că nu este nimic rău într-o astfel de afacere, iar dacă succesul afacerii este datorat seriozității și perseverenței, investițiilor inteligente, cooptări celor mai buni profesori, ș.a., cu atât mai bine.
Nu am dorit să fac o pledoarie pentru privat sau pentru stat, mai ales că nu trebuie uitat nicio clipă, top zece este ocupat de școlile de stat. Așa cum am spus, e o temă de actualitate, care necesită o analiză lucidă și calmă, pentru că dezlegarea problemei poate aduce șansa copiilor noștri ”să fie cu o treaptă mai domni” (Adrian Păunescu).
Pentru a intrat in contact cu avocat divort Adrian Amuza folositi:
