Convenția de la Haga din 1980

Rapirea internationala de minori – este o realitate cunoscută sau traită de fiecare dintre noi și care, aproape fără să ne dăm seama, ne-a familiarizat cu acest concept.

Mediafax a dat publicității o informare făcută de Centrul de cercetare și documentare în domeniul integrării imigranților (CDCI). Știrea dezvăluie că O.N.U. estimează numărul românilor care au plecat din țară în perioada 2007 – 2017 la aproximativ 3,4 milione de oameni.  Potrivit aceleiași surse, acest exod plasează România pe locul doi în lume, după Siria.

În mod firesc, viața și-a urmat cursul și în contextul emigrației. Astfel că nici în afara granițelor nu au întârziat să apară perechile, formate fie între concetățeni de-ai noștri, fie mixte. Tot firesc, nici copiii nu s-au lăsat foarte mult așteptați după acest pas.

Nu despre toate aceste cupluri putem spune că ”au trăit fericite, până la adânci bătrâneți”. Folosesc termenul de cupluri, pentru că, din perspectiva subiectului abordat, respectiv a Convenției de la Haga din 1980, nu contează dacă vorbim de relații de căsătorie sau de concubinaj. Nu contează prea mult nici dacă minorul răpit este fructul unei iubiri pasagere, ci doar faptul că acesta are doi părinți.

În sensul Convenției, prin răpire se înțelege că unul dintre părinți, tatăl sau mama, deplasează ilicit copilul într-un alt stat și/sau nu îl înapoiază la reședința sa obișnuită. Este perfect plauzibilă și ipoteza unei deplasări perfect legale, urmată de o reținere ilicită a copilului.

Rapirea internationala de minori poate fi,asadar, abordată din cel puțin două puncte de vedere, al părintelui care a plecat cu copilul și al celui, să-i spunem, păgubit.

Domeniu tehnic

Fiind un domeniu destul de tehnic, greu digerabil pentru cei mai mulți, se impune explicarea câtorva termeni. De exemplu, deplasarea sau neînapoierea au caracter ilicit când au loc cu încălcarea încredințării dobândită printr-o hotărâre judecătorească sau administrativă, în temeiul legii sau printr-un acord în vigoare în baza legii statului în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale. La rândul ei, încredințarea se consideră exercitată împreună atunci când unul dintre părinți nu poate decide asupra locului de reședință a copilului fără consimțământul celuilalt părinte. Cu alte cuvinte, plecarea într-o altă țară cu copilul sau reținerea lui în acest stat semnifică o schimbare a reședinței și se consideră ilicite atunci când se realizează fără acordul unuia dintre titularii răspunderii părintești.

Nu toate deplasările sau neînapoierile sunt ilicite, asta este foarte clar, dar respectivele situații vor fi abordate ulterior.  Acum interesează cum poate acționa părintele pe care l-am numit ca fiind cel păgubit.

Pe lângă multe alte demersuri posibile, unul dintre cele mai energice instrumente puse la îndemâna părintelui deposedat de copil îl constituie chiar Convenția, cu condiția ca statele implicate să fie părți contractante.

Important de știut este că inițierea acțiunii nu trebuie să întârzie mai mult de un an, pentru că după depășirea acestui termen, ea poate fi paralizată mult mai lesne, intervenind împrejurări ce trebuie incluse în procesul de analiză al cererii de înapoiere a copilului.

Așadar, persoana interesată poate sesiza autoritățile din statul solicitant (adică țara reședinței obișnuite a copilului) că a avut loc o deplasare sau reținere ilicită. Mai departe, acestea se adresează autorităților din statul solicitat (adică țara unde a fost deplasat sau reținut ilicit copilul). În România, autoritatea centrală este Ministerul Justiției, ce are obligația de a facilita acordarea asistenței judiciare, sens în care contactează baroul în vederea desemnării unui avocat din oficiu pentru a introduce cererea de înapoiere la instanța competentă. În România există o singură instanță competentă să soluționeze procesele de răpire internațională de minori.

După cum se poate constata, alegerea acestei căi, chiar dacă are avantajul că este gratuită, implică mai multe autorități din cele două state și proceduri cel mai adesea cronofage.

O a doua variantă este ca persoana interesată să se adreseze direct instanței competente din statul solicitat. Mai sus aminteam de caracterul tehnic al acestei proceduri. Nu trebuie ignorat acest detaliu, pentru că nu fondul problemei se va analiza de magistrat. Nu se pune sub lupă cine are condiții mai bune de locuit, cine este părinte mai bun, cine și dacă a plătit sau nu pensia de întreținere ori altele de acest gen. Precizarea este importantă, pentru că cei mai mulți au tendința de a evidenția exact astfel de împrejurări, or nu ele sunt cele care dau eficacitate.

Această a doua cale este recomandabilă și nu doar pentru că se scutește timp prețios. Din experiența acumulată în această materie știu că un părinte interesat în mod real de copilul său, nu stă în pasivitate, așteptând liniștit ca niște funcționari să-l scoată din impas.

Avocat divort Adrian Amuza poate fi contactat aici:

Contact