Scopul oricărui referendum este de a consulta cetățenii și de a le cere să se pronunțe pe o temă de interes general. Subiectul față de care va trebui să ne exprimăm opinia sau convingerea la referendumul din 6 și 7 octombrie are ca obiect familia, mai exact redefinirea acesteia în cuprinsul legii fundamentale.

În prezent, atât Constituția, cât și Codul civil, definesc familia ca fiind ”căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor”. Problema care a condus spre acest plebiscit este că într-un alt articol al Codului civil se conturează căsătoria drept ”uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”.

Așadar, întrebarea la care trebuie să răspundem este dacă suntem sau nu suntem de acord ca textul constituțional să aibă următorul conținut: “Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”.

Desigur, întrebarea din buletinul de vot nu este atât de clară, iar posibilele motive pentru care nu este suficient de deslușită nu ține de competența noastră. În schimb, tocmai pentru că nu este destul de limpede, reportajele recente au ajuns să evidențieze un segment din populație care crede cu tărie că la urnă urmează să își aleagă primarul, sau din alt motiv, mai puțin cel real.

Ce ne va rezerva viitorul? O familie tradițională sau se va permite căsătoria între persoane de același sex?

Secolul trecut, Niels Bohr spunea că „este greu să faci predicții, mai ales cu privire la viitor”. Ceva mai recent, un alt autor (N.N. Taleb) ne spune că ”viitorul nu mai este cum era pe vremuri”.

În opinia mea, tocmai pentru că viitorul nu mai este cum îl știam, tema abordată suportă predicții, iar ele sunt ușor de anticipat pe termen mediu sau lung, indiferent de rezultatul obținut în urma consultării populare. Trăim într-o epocă a mondializării și nimic din ce se petrece în jurul nostru nu ne ocolește la nesfârșit.

Pentru cei care susțin familia tradițională lucrurile sunt clare, de-a pururi căsătoria a fost între un bărbat și o femeie. Doar o astfel de familie poate perpetua specia și poate crește copii. În viziunea acestora, îndreptățită prin parcursul istoric, familia tradițională este cea care ne-a adus în actualul stadiu de dezvoltare și reprezintă normalitatea. Nedumerirea și frustrarea sunt alimentate și de faptul că până mai ieri, relațiile homosexuale erau pedepsite penal. Există țări în care deasupra unor astfel de relații planează încă spectrul pușcăriei. 

Totuși, în favoarea celeilalte tabere trebuie spus că noțiunea de familie sau de căsătorie este enunțată printr-o lege, care, la rândul ei, nu este altceva decât un concept abstract. Legea nu are o existență fizică, așa cum are un munte, un râu, un copac sau o piatră, ci este produsul imaginației oamenilor. Ei au inventat legile pentru a se putea organiza, evolua și pentru a-și putea ordona predictibil raporturile sociale de la un anumit moment dat (Y.N. Harari).

Fiind, așadar, o născocire a noastră, tot noi o putem modifica după cum ne dictează interesele sau mersul implacabil înainte al societății.

Una dintre temerile majore ale partizanilor familiei tradiționale abordează cu fervoare teza că legalizarea familiei întemeiată pe uniunea între parteneri de același sex deschide calea adopțiilor.

Din nou, psihologii și sociologii vor putea da un răspuns cu privire la consecințe, oricare ar fi ele, pozitive sau mai puțin, dar țin să subliniez că potrivit legislației actuale suntem în prezența unei teme false. Chiar acum, când scriu aceste rânduri, un copil poate ajunge perfect legal să fie crescut într-o familie cu parteneri/părinți de același sex.

Pentru cei neîncrezători aduc în atenție că aproape orice persoană, căsătorită sau nu, poate obține un certificat de adoptator după ce parcurge niște etape administrative, dificile mai mult prin durată decât din alte considerente. Ulterior, persoana respectivă poate adopta un copil și poate trăi liniștită în concubinaj alături de partenerul său de același sex.

Dar de inseminare artificială, ați auzit?

În acest context, să nu uităm că atât CEDO, cât și Curtea Constituțională a României au recunoscut legalitatea concubinajului. Noțiunea de ”viață de familie”, consacrată de binecunoscutul art. 8 din Convenție (ficțiunea inventată de noi), ”nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie, putând include relații de facto”. Altfel spus, parteneriatul civil nu mai este cel clasic, restrâns la cel între un bărbat și o femeie, o relație de facto nu se bazează pe criteriul diferențierii sexului.

Teama că dacă nu redefinim familia vom vedea în parcuri sau la școală un copil care ține de mână doi părinți de același sex este falsă și dintr-o altă perspectivă. Să nu uităm că doar în interiorul Uniunii Europene, din care ne-am dorit să facem parte, există până la acest moment 13 țări care permit căsătoria între persoane de același sex și alte câteva care acceptă parteneriatele civile între astfel de persoane. Mai mult, deși ca țară, încă nu le-am legalizat, știm deja că recunoaștem căsătoriile încheiate pe alte meleaguri și permitem acestor cupluri să locuiască în România.

În condițiile în care doar 4 țări din U.E. încă nu permit căsătoria și/sau parteneriatele civile între persoane de același sex, îmi asum riscul să opinez că viitorul este predictibil indiferent care va fi deznodământul referendumului.

O ultimă temă, știți că întrebarea la care va trebui să răspundem la începutul lui octombrie se poate repeta cu o altă ocazie, la fel cum s-a procedat, de exemplu, în Irlanda cu avortul? Ca avocat, nu pot fi decât curios de modul în care va evolua societatea.

Adrian Amuza este avocat în Barolul București, cu o experiență de peste 15 ani în spețe de dreptul familiei, dreptul civil și comercial.